Provocarea Maestrului

MAESTRUL doar este...

Eu îl privesc și tac, cu gândul, cu mintea, cu inima și cu sufletul, îl privesc și îl simt permanent. EL este cu mine tot timpul. Nu e model, nu îl pot imita, nu îl ascult pentru că nu vorbește decat cu inima, de la inimă la inimă. EL doar este...

Rezonez cu el la cel mai înalt nivel ce îl poate atinge și așa devin EL, doar așa pot învăța ceva de la EL. Mă confund cu EL pe toate planurile. Doar așa pot învăța arta Alchimiei Divine, doar așa pot atinge perfecțiunea LUI.

Am primit această provocare și vreau să o duc la bun sfârșit, pot și o voi face. După zile multe și îndelungi de observare de la distanță ascuns după perdea sau la marginea ferestrei de unde l-am urmărit ce face, cum face, am înțeles că nu așa pot afla tainele.

Am auzit de multe ori că noi suntem maeștri, că toți putem fi așa, dar eu nu cred. Nu toți putem fi maeștri, ei sunt puțini și rari. Nu oricine poate fi maestru, nu oricine poate atinge acele stări și vibrații. EI sunt pentru noi repere și jaloane de ascensiune și de evoluție spirituală, Ei sunt starea și mediul, sunt Pământul și Apa, Aerul și Focul cu care noi creștem, ne întărim și Devenim EL.

Ca să fii Maestru este necesar să te sacrifici pe tine în favoarea lor, a celor cărora te dedici ca ei să crească, să devină, să ascensioneze. Să renunți la viața umană cotidiană și la familia terestră ca să îmbrățișezi familia divină, să te dăruiești lor, tuturor. Doar să Fii.

Hmmm... o provocare mai mare nici că se poate în această viață.

Primesc și mulțumesc cu recunoștință.

Povestea OMULUI

     Azi am trecut din nou pe la Bătrîn și am gasit casa goală. El era plecat și totul în jur este cufundat în liniște și pace.

     Îndrăznesc și intru pentru prima dată în Laboratorul său ceea ce nu am îndrăznit niciodata. Mai mult de a sta la geam ascuns și să privesc sfios printre perdele nu am putut face, dar iată că azi am îndrăznit și am intrat.

     Privesc cu grijă și mă minunez ce văd în jur. Parcă ar fi un Templu, un loc sacru în care se creează lumea. Totul în jur este sacru, fiecare obiect are un loc parcă predestinat și fix. Nu îndrăznesc să ating nimic însă îmi atrage atenția o carte. Este o carte încă nescrisă care prinde viață în mîinile Magicianului care o scrie. Privesc atent și văd cîteva rînduri scrijelite parcă în veșnicie. Citesc titlul - Povestea OMULUI - și cîteva rînduri din ceea ce va fi această poveste încă nescrisă.

     Simt ceva în interiorul meu ca un fior și mă opresc, intuiția mea îmi șoptește ceva. Cred că e timpul să plec, Bătrînul poate apărea oricînd și nu vreau să mă găsească aici. 

     Arunc o ultimă privire și plec smerit înclinîndu-mi capul în acest Altar al creației. 

     Mulțumesc, voi reveni altă dată și sper sa găsesc povestea scrisă.

ELIBERARE

     Mă ridic sprijinit într-un cot... privesc ușor în jur atât cît pot cuprinde cu privirea. Acum e liniște, o liniște ciudată. Privirea începe să mi se limpezească și dintr-o dată văd unde sînt. Mă ridic în șezut șă cuprind mai mult și văd mult praf, liniște și praf. De fapt, e ce a mai rămas din trecut, din ce am fost pînă ieri. Acum îmi amintesc că de ieri stau aici căzut parcă fără putere. 
     Mă privesc atent și văd că sînt teafăr la trup, doar puțin prăfuit și atît. 

     A fost ca o eliberare, o eliberare de tot ce mă ținea acolo jos în praf, în semiîntuneric, în emoții joase. A fost ca un vis. 
     
     Mă simt ELIBERAT, mă simt ușor și sigur. 

     Ridic privirea să privesc cerul, e limpede de un albastru pe care nu l-am mai vazut pînă acum. E liber ca și mine și cînd ești liber nu poți fi decît albastru. 
     Mă ridic în picioare și ridic brațele către Cer și strig...

     Ești liber ca Cerul....

     Sînt Eu în sfîrșit, sînt eliberat de vechi și pot păși către Tine.

     Mulțumesc....

     Eliberez aerul din plămîni într-un oftat prelung. Închid ochii și o văd pe Ea. Este aici ca întotdeauna, lîngă mine, veghează și zîmbește larg. O recunosc după Iubire, doar Ea emană așa Iubirea. 
     Respir și deschid din nou ochii. Sînt și voi fi Cel ce Sînt.

     E timpul să mergem, să pornim Eliberarea din noi și Eliberarea Lor, a celor de-un neam cu noi.

     E timpul...

APLECAREA CĂTRE STELE....

Când privim universul plin de stele le vedem peste tot dar mai ales deasupra noastră, ne simțim atât de mici în comparație cu ele.
Marele Creator este singurul care se poate apleca asupra lor, asta ne spune mintea noastră. Pentru că mintea îl așează pe EL deasupra a tot și toate, Atotcuprinzător, Omniprezent, așa că, EL poate să se aplece către Stele.
Stau și mă privesc cu atenție, mă studiez din cap până în picioare. Hmm, nu prea sînt obișnuit dar văd că îmi place. Ar trebui să fac mai des asta. Apoi privesc stelele din șezlongul de pe prispa casei. Cerul senin îmi permite să le admir destul de bine atât cât pot cu limitarea ochilor mei fizici. Dar eu pot mai mult și mă conectez cu toată ființa la stele, mă expandez până când le cuprind în brațe, până simt căldura lor care mă mângâie peste tot.  
Dar iată că ceva mă aduce înapoi aici pe prispa casei, deși am rămas în îmbrățișarea stelară. Privesc și în dreapta mea apari tu, înaltă, delicată dar puternică, luminoasă și liniștită, cu ochii mari și veseli. 
" - Bine te-am regăsit, am venit acasă. După ani de așteptare și pregătire acum am venit să Fim, și rămân aici lângă tine până în viitor..."
A fost prima ta replică în dialogul ce urma, a fost declanșatorul ridicării mele din genunchi din poziția în care am stat atâta timp.
Off.... ce mult a fost parcă a trecut o veșnicie, nici nu mai știu care timp a fost și care timp mai este, știu doar că acum sînt întreg și liber. Mulțumesc Iubita mea Supremă.
Zburăm împreună către stele să le îmbrățișăm cu toată iubirea noastră, să le dăruim și apoi să primim binecuvântarea din Cer pentru CUNUNIA noastră Sacră care acum s-a înfăptuit.
Am ieșit din umbră și m-am ridicat în lumină de mână cu tine, Tu, cea care ești Eu și Eu care sînt Tu, acea scânteie divină întreagă creată de Tatăl ce ne-a aruncat în focul Creației pentru a se descoperi pe Sine. 
Plutim și îmbrățișăm fiecare stea, fiecare ființă celestă care ne iese în cale, devenim una cu Totul și una cu El.
Ne aplecăm împreună către stele și Ne privim. NOI și EL, Totul și Nimic, Lumină, Creație, Iubire....
Ce zbor infinit ....

EU SÎNT TU ... TU EȘTI EU... ȘI DE FAPT SÎNTEM NOI..

         Te-am văzut, ești aici. Te simt. Acum am trecut dincolo și pot vedea și simți. Acum văd și simt sfera întregului ce suntem NOI.

         Privesc în oglindă și văd tot trecutul meu, acel trecut ce m-a ținut legat în zone unde nu mă puteam vedea, unde nu știam cine sunt și cum arăt, de ce daruri am pe care să le dau mai departe, pe care să le folosesc așa cum Marele Meu Domn mi le-a dăruit spre folosință.

        În sfârșit mă pot privi în oglindă și acum mă pot ierta pentru tot ce am făptuit cu gândul, cu vorba și mai ales cu fapta.

       E momentul întregirii mele și a ridicării din genunchi, spre a mă ridica în lumină pentru totdeauna. E momentul în care pot spune EU SÎNT CEL CE SÎNT, așa cum am fost creat din scânteie divină atunci când m-am desprins de flacăra mea geamănă care acum a revenit acasă.

       Sîntem NOI cu adevărat, în lumină, în iubire și în pace.

      MULȚUMESC, IARTĂ-MĂ, TE IUBESC!

 

EU SÎNT...

Lumină, noapte, muzică, zgomote diverse, iar muzică, liniște, lumini care se aprind și se sting ritmic, EU, EL, din nou liniște.

Scriu și …. Scriu și…. scriu din nou, ascult și mă revolt în mine. Aștept, ascult, mă revolt din nou.

Totul e în mișcare și totuși parcă totul stă pe loc. EU SÎNT, aștept și tac. EU cresc și mă înalț, privesc în jur și încerc să înțeleg, TE caut și sînt speriat, unde ești?

TE caut, parcă ai dispărut, parcă TE –ai înălțat, oricum ai crescut mult în ultima vreme.

TE văd și stau să te privesc, ascult și zâmbesc, nu ești TU, nu sunt EU, suntem NOI. Uimitor cum se întâmplă totul așa dintr-o dată.

Acum sînt singur și tac, încerc să mă pipăi să văd daca mai sînt, SÎNT…

Îmi doresc să zbor dar nu reușesc să mă trezesc din amețeala de ieri, nu pot să mă opresc din a mă învârti în jurul meu, TE caut și nu TE văd. Unde ești?

Unde sunt MAEȘTRII?

Răsfoiam azi prin gânduri. După o perioadă tumultoasă și amestecată în care am trecut de la agonie la extaz și de la extaz la agonie, simt nevoia de a face curățenie la propriu mai ales printre gânduri și amintiri. Of... e mai greu decat credeam.
Imediat mi-a apărut în fața ochilor chipul Bătrânului, ușor obosit, preocupat și totuși detașat. Am simțit imediat ușurare. Răbdarea lui e de neegalat, blândețea și bucuria cu care face fiecare mișcare, cu care amestecă fiecare substanță și transformă orice formă te copleșește.
Oare el nu are gânduri? El nu se simte obosit să tot repete tipare și formule? Să amestece și să creeze lumină din întuneric?
De fapt doar noi vedem asta că suntem aici în dualitate, EL nu simte și nu vede decât lumină. EL trăiește autentic acolo în dimensiunea Unicității, în Universul Libertății și Iubirii.
Am simțit până în ultima celulă schimbările din ultima vreme, energia... stările diferite și lipsa de vitalitate. M-am regăsit și m-am privit apoi am reușit să mă iubesc.